Defrisarea masiva a padurilor din Romaniei

Si autoritatile in masura nu fac nimic...

Punct şi virgula

Punct şi virgula în limba româna

Punctul şi virgula este semnul de punctuaţie care marchează o pauză mai mare decât cea redată prin virgulă şi mai mică decât cea redată prin punct.

O astfel de pauză este adesea necesară pentru a despărţi propoziţii sau grupuri de cuvinte în limba româna de propoziţii care formează unităţi relativ independente în cadrul unei fraze.

Fraza câştigă astfel în claritate şi se evită legarea greşită a unei subordonate dinaintea pauzei marcate prin punct şi virgulă de propoziţia imediat următoare.

Alteori, punctul şi virgula corespunde unei pauze pe care vorbitorul o face pentru a arăta că partea de frază care urmează e o întregire, o explicaţie sau o concluzie a celor afirmate anterior.

Propoziţiile din limba româna separate prin punct şi virgulă sunt mai mult sau mai puţin legate între ele prin conţinutul lor de  cuvinte sau idei, iar natura acestei legături este uneori exprimată şi prin structura lor gramaticală.

Ele pot face parte din povestirea de mare întindere a unui fapt, din descrierea unui peisaj. În asemenea cazuri, semnul punct şi virgulă desparte de obicei propoziţii echivalente cu nişte coordonate copulative (uneori determinate, fiecare în parte, de alte propoziţii).

Dar aceste propoziţii pot fi legate şi prin raporturi sintactice conclusive, cauzale, concesive. Aceste raporturi se deduc din succesiunea ideilor şi din structura gramaticală a propoziţiilor, iar punctul şi virgula nu face decât să le accentueze, deci corespunde unor intenţii stilistice.

În genere, pauza notată prin punct şi virgulă nu este absolut indispensabilă; omiterea sau înlocuirea ei cu virgula sau cu punctul nu duce la denaturarea sensului frazei.

Există situaţii în limba româna când structura frazei nu permite această omitere sau înlocuire de cuvinte.

De pildă, în exemplul următor, construcţia izolată între virgulă şi punct şi virgulă rupe complet legătura dintre regentă şi subordonata cauzală. Spre a restabili această legătură, trebuie să fie despărţită printr-o pauză mai mare de propoziţia cauzală care îi urmează:

Nici un pedestru nu era pe uliţi, afară de fanaragii care strigau regulat raita[;] pentru că la 1827 septemvrie, nime nu s-ar fi riscat a merge pe jos singur pe uliţi după ce înnopta. NEGRUZZI, I 15

Între construcţia intercalată (afară de fanaragii care strigau regulat raita) şi subordonata cauzală (pentru că… nime nu s-ar fi riscat…) nu se poate pune decât punct şi virgulă, ca în citatul nostru, sau punct. Altfel, cauzala ar putea fi raportată la predicatul atributivei (strigau) şi fraza n-ar mai avea nici un sens.

Punctul şi virgula fiind mai mult un mijloc stilistic decât gramatica, folosirea lui e dictată de preferinţa celui care scrie textul.

În textele alcătuite din fraze lungi, punctul şi virgula apare mai des. Astfel de fraze trebuie fragmentate, pentru a putea fi urmărite cu uşurinţă la citit.

Ele cuprind un număr mare de propoziţii, mai mult sau mai puţin legate între ele prin diverse raporturi sintactice. Gruparea acestor propoziţii în unităţi sintactice relativ independente, în cadrul frazei, e uşurată de folosirea semnului punct şi virgulă:

Nici n-a apucat Măria sa a porunci paharnicului să-i umple cupa, ca să poată gândi mai bine[;] şi nici chemarea către adunarea sfetnicilor de taină nu ieşise[;] când Şatun cea preafrumoasă a năvălit sunându-şi brăţările şi i se zbăţea sânul ca de un vifor al durerii. SADOVEANU, D. P 87

Aici punctul şi virgula ar fi putut foarte bine să fie înlocuit cu virgula, fără ca sensul frazei să sufere. Punctul şi virgula este însă preferabil, pentru că fraza este lungă şi pauza astfel redată, mai mare decît cea marcată prin virgulă, uşurează înţelegerea textului la lectură.

Punctul şi virgula desparte de multe ori propoziţii sau grupuri de propoziţii între care există raporturi de coordonare sau de subordonare. În asemenea cazuri, valoarea punctului şi virgulei e analoagă cu a punctului când marchează fărâmiţarea frazei, ca procedeu stilistic, la unii scriitori.

a)            Propoziţii adversative:

Mă-nchin fără-ndoială l-această teorie[;]
Victoria în parete-mi cred însă c-o să fie
În lupta întreprinsă cu Iadeşul ştiut. MACEDONSKI, O. II 13

b)           Propoziţii conclusive:

O luptă-i viaţa[;] deci te luptă
Cu dragoste de ea, cu dor. COŞBUC, F.T 10

c)            O propoziţie cauzală şi regenta ei:

Nu era un iaz ca orişicare[;] pentru că pe faţa lui nu se izvodea, niciodată, nici o undă. GALACTION, O. I 44

Pe lângă aceasta, mai avea strânse şi părăluţe albe pentru zile negre[;] căci lega paraua cu zece noduri şi tremura după ban. CREANGĂ, P 3

d)           O propoziţie concesivă de regenta ei sau de alta concesivă (urmată de alte propoziţii care o determină):

Cu toate că dorinţa de a avea aproape fiinţa iubită, când tristeţea natrurii face pe om să se simtă mai singur, poate s-o aibă oricine[;] cu toate că “paserile” (= “râ’ndunelele”) apar la Eminescu abia în ultima redactare a poezei sale (a cincea) [;] totuşi forma strofei sale, acel “De ce nu-mi vii” ca concluzie a sosirii toamnei, figurată prin căderea frunzelor şi plecarea paserilor, e un argument destul de valabil ca să admitem că Eminescu a cunoscut cântecul unguresc (de la vreun ardelean) şi s-a inspirat din ele pentru prima strofă. IBRĂILEANU, ST 222-223.

Punctul şi virgula apare uneori, în dialog, după adverbe de afirmaţie şi de negaţie sau după unele adverbe de mod:

Nu[;] nu te las, pentru că te iubesc. CARAGIALE, O. VI 201

Bine[;] să stea gândea şi să nu-şi ascută sabia. SADOVEANU, D. P. 190.

Punctul şi virgula apare de multe ori în texte care cuprind redarea unei vorbiri directe în limba româna, şi anume între propoziţia (incidentă) prin care se dau indicaţii asupra celui care vorbeşte şi comunicarea propiu-zisă:

Proşti, dar mulţi, răspunse Lăpuşneanul cu sânge rece[;] să omori o mulţime de oameni pentru un om, nu ar fi păcat? NEGRUZZI, I 155

Leave a comment