Semnul exclamării în punctuatia limbii române

Semnul exclamarii

Semnul exclamarii in puncuatia limbii romane se gaseste si semnul exclamării care marchează grafic intonația frazelor și a propozițiilor exclamative sau imperative.

Semnul exclamării se pune de asemenea după interjecțiile și vocativele care exprimă stări afective și sunt considerate cuvinte (sau părți de frază) independente.

Semnul exclamării mai apare după o propoziție exclamativă, care poate fi completă sau eliptică de predicat dupa cum urmeaza:

Ce ochi frumoși avea Margareta în sara aceea [!] VLAHUȚĂ, N. 65

Irină, mare cucoană [!] SADOVEANU, O.I 152

Notă: Este greșită folosirea punctului în asemenea situații:

Vom merge pe urmă la teatru. E o piesă așa frumoasă  [.] VLAHUȚĂ, N. 31

Într-o înșiruire de exclamații în limba româna, se pune semnul exclamației după fiecare termen al înșiruirii, dacă se accentuează asupra fiecăruia:

Licențiat în drept [!] tânăr eminent [!] irezistibil orator [!] caracter mare [!] idei generoase [!]… Desigur, mi-am zis eu, iată un cetățean de mare viitor. CARAGIALE, O. I 249

Semnul exclamării se pune după o propoziție imperativă, completă sau eliptică de predicat:

În această pace adâncă, în această fântână dintre munți, plină de chipul și aleanul soarelui, pocni răcnetul deznădăjduit: Fugiți [!] Fugiți [!] GALACTION, O. I 160

La Peleș [!] și mai iute [!] CARAGIALE, O. II 130

Semnul exclamării se foloseste in punctuatia limbii române după o frază care se termină cu o propoziție cu caracter exclamativ sau imperativ:

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească din Humulești, la stâlpul hornului, unde lega mama o sfoară cu motocei la un capăt, de crăpau mâțele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă țineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi băieții de-a mijoarca, și alte jocuri și jucări pline de hazul și farmecul copilăresc, parcă-mi saltă și acuma inima de bucurie [!] CREANGĂ, A. 33

Semnul exclamării se pune după propozițiile exclamative incidente. Aceste propoziții în limba româna sunt închise între paranteze sau pauze:

Iar Caraiman… – apoi las pe el  [!] – credeai că-i apucat de figuri. SADOVEANU, O. I 73

Încet, prin întuneric, și-a tras fusta de lână, s-a învălit bine c-o cațaveică veche de douăzeci de ani (unde mai găsești acu așa cațaveici [!]), s-a îmbrobodit și s-a cinchit înaintea vetrei. SADOVEANU, O. I 329

Se pune semnul exclamării după interjecții:

A [!] a căzut un ghiveci cu flori. CAMIL PETRESCU, P. 203

Ei [!] acum, unde mergem? îl întrebă Costică. CARAGIALE, O. II 215

Atunci când se repetă o interjecție și fiecare membru al repetiției este independent, adică după rostirea lui se face o mică pauză, se pune semnul exclamării după fiecare interjecție:

A [!] a [!] a [!] mi-a scos alta! Măsea nevinovată. CARAGIALE, O. VI 204

De asemenea, într-o serie de interjecții diferite, se pune semnul exclamării după fiecare interjecție:

U [!] O [!] Pi [!] Bre [!] Ce scandal ! NEGRUZZI, I 228

N-apuc să răspunz, domnule, și șart [!] part [!] trosc [!] pleosc [!] patru palme: îmi turtește pălăria și mi-o aruncă cât colo. CARAGIALE, O. VI 202

Atunci când prin repetarea interjecției se obține o construcție care formează o unitate, iar întremembrele interjecției, între diversele elemente punându-se virgulă sau cratimă.

Hei, hei [!] Nu știți dumneavoatră ce poam-a dracului e Harap-Alb aista. CREANGĂ, P. 230

He – he – he [!] râse jupân Năstase, s-au trecut acele vremuri! SADOVEANU, O. I 286

Dacă interjecția face parte dintr-o expresie exclamativă, se punea semnul exclamării după întreaga expresie:

Vai de mine [!] nu-i bună asta ! CARAGIALE, O. II 70

Când interjecția are în același timp sens exclamativ și interogativ, semnul exclamării este însoțit de semnul întrebării:

Mioara, surpinsă, încântată, aceasta fiind felul ei de receptivitate artisticp, normal: Ai [!?] Dl. Tulpină? CAMIL PETRESCU, T. II 11

Se pune însă de obicei virgulă după interjecție, dacă aceasta e urmată de un substantiv în vocativ:

O  [,] mamă, dulce mamă, din negură de vremi
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi. EMINESCU, O. I 129

Nu se pune nici un semn de punctuație după interjecțiile urmate de un vocativ cu care formează o unitate de rostire.

Semnul exclamării după exclamații redate prin substantive în cazul vocativ, izolându-se astfel de restul propoziției sau al frazei printr-o pauză:

Doamne [!] bine-ți mai șede, jupâneșică; parcă ești una de-a noastre. CREANGĂ, P 129

Atunci când un vocativ se repetă și intensitatea tonului rămâne aceeași, se pune semnul exclamării după fiecare vocativ:

- O, frații mei iubiți, ia uitați-vă în oglinda asta, gândiți-vă la părinții noștri și să vedeți ce grozăvie! Doamne [!] Doamne [!] ce să facem? CARAGIALE, O. I 121

În limba româna se poate pune semnul exclamării după titlul – exprimat printr-un substantiv la cazul vocativ – al unui apel, manifest, discurs sau scrisoare:

Domnilor [!] … Onorabili concetățeni [!] … Fraților [!] … (plânsul îl îneacă). Iertați-mă, fraților, dacă sunt mișcat. CARAGIALE, O. VI 141

Într-o conversație, vorbitorul se poate dispensa la un moment dat de cuvinte, luând atitudine numai cu ajutorul mimici, al gesturilor, care pot să exprime surpriza, admirația, nedumerirea.

În scris, aceste replici care constau numai din mimică se redau prin semnul exclamării, dacă mimica ține locul unei exclamări, sau prin semnul întrebării, dacă mimica arată o nedumerire:

- Nu vrea să intre în combinație… Hotărât!… Cât n-am stat de capul lui… Nu vrea și pace!…
– [!] CARAGIALE, O, I 300

Atunci când replica exprimată prin mimică şi gesturi are, în acelaşi timp, caracter exclamativ şi interogativ, se folosesc ambele semne de punctuaţie:

- Nu ştiu … n-aş putea să-ţi explic. M-a impresionat gestul de a-mi da cheia … A dizolvat totul în mine …
– [?!] CAMIL PETRESCU, P. 352
- Nu-i sunt tată, domnule, strigă omul răguşit…
– [!?]
– … Sunetm camarazi … CARAGIALE, O. I 245

Pentru a se marca creşterea gradată a intenşităţii vocii, se folosesc mai multe semne de exclamare, numărul lor fiind în raport cu creşterea caracterului emotiv al comunicării:

Ajunul postului [!]… redus [!!]
Lui Teleor îi crapă buza [!!!]
Atunci [!!!!] e-ngrozitor de spus [!!!!!] CARAGIALE, O. IV 339

a)            La sfârşit de propoziţie:

Patria mă cheamă[!]… Nu mai pot sta un moment[!!]… Plec[!!!] CARAGIALE, O. VII 114

- Pofteşte în salon.
Mosafirul intră. Peste un moment intră şi doamna… Dumnezeule, tu care ţii vămile văzduhului!
Cine era?
Infamul!
- Ieşi[!]
- Doamna mea, am să ies după ce vă voi da o mică explicaţie…
- Ieşi[!!]
- Vă datoresc…
- Ieşi[!!!]
- Şase mii de franci, pe care vă rog să-i primiţi. CARAGIALE, O. II 423

b)           După vocative:

- Ionel[!] Ionel[!!] Ionel[!!!] Du-te dincolo, mamă, spargi urechile dumnealui! CARAGIALE, O. I 274

Ce-o fi ş-asta? (deodată, se aude o nouă salvă şi chiote prelungite; coana Efimiţa sare jos şi rămâne înmărmurită în picioare ascultând; o altă salvă şi strigăte) Leonido[!] (zgomotul se repetă) Leonido[!!] (pauză: zgomotul se reptă cu putere: cucoana se repede peste un scaun cu exasperare, se împiedică şi cade peste patul lui Leonida) Leonido[!!!] CARAGIALE, O.VI 65

c)            În locul replicilor date prin mimică şi gesturi:

- Mie, ce să-ţi spui? Mi-e frică al dracului. Mi se-ntâmplă câteodată să am sume mari cu mine… bunioară ca acuma…
- [!]…
- Glumă e să mă arză odată cu o avere de om…
- … [!!!].
- Patruzeci de mii de franci! …
- … [!!!] CARAGIALE, O. I 200

Semnul exclamării se foloseste în limba româna închis în paranteze atunci când autorul îşi exprimă îndoiala sau ironia faţă de cele afirmate în propoziţie. În acest caz, semnul exclamării ţine locul lui sic (cuvântul latinesc sic “chiar aşa”):

Am scris lui Barbu în franţuzeşte [(!)] ca să-l felicit pentru discursul său. CARAGIALE, O. VII 114