Cratima in ortografia limbii romane

Cratima este semnul ortografic cu cele mai multe functii din limba romana. În unele cazuri cratima are caracter permanent (da-l, de-a dreptul, las-o, s-a dus, ţi-l da) NU se scrie  dă îl, de a dreptul, lasă o, se a dus, ţi il da.

Cratima in lingvistica  serveste la notarea convenţionala a unor elemente lipsite de independenţa, marcand, prin locul pe care îl ocupa, poziţia acestora (iniţiala, mediala sau finala)  în cuvant (litera sau covala î-, prefixul contra-, infixul -n-, articolul -ul, desinenta -uri, formantul -lea, sufixul -ist, radacina floar-) sau la punerea în evidenţa a silabelor (vocala in hiat: a-er); este utilizata in analiza metrica (Ne-n-te-les ra-ma-ne gan-dul …)

Cratima leagă:

- cuvinte pronuntate fara pauza;

- unele interjectii identice, repetate accidental;

- anumite prefixe pe baza derivatului;

- prefixele ne- si re- si  prepozitia de de baza derivatelor, respectiv a compuselor de la cuvinte care incep cu vocala i-, atunci cand se produce caderea acesteia;

- componentele compuselor cu un grad mediu de sudura, ale unor locutiuni si ale structurilor cu anumite substantive + adjectiv posesiv;

- articolul hotarat enclitic sau destinatia de undele cuvinte greu flexionabile;

- formatul final al numeralelor ordinare si fractionare de numeral cardinal corespunzator scris cu cifre;

- componente ale unor abrevieri.

Cratima desparte

- silabele unui cuvant pronuntat sacadat;

- segmenetle unui cuvant in cazul despartirii acestuia la capat de rand.

Cratima nu este precedata sau urmata de blanc.

Utilizarea cratimei se poate detalia dupa cum urmeaza. Astfel cratima:

1. Reda pronuntarea “legata” (insotita , uneori, si de anumite modificari fonetice) a unor cuvinte care pot avea sau nu si existenta independenta.
2. Reda rostirea in tempo rapid a derivatelor cu prefizele ne- si re- de la teme care incep cu im-, in- si, neliterar, a compuselor cu prepozitila de de la acelasi tip de teme (ne-mpacat, ne-ncetat, a re-mparti, a re-ncalzii fata de rostirea cu tempo lent neimpacatm neincetat, a reinparti, a reincalzi)
3. Marcheaza limitele dintre silabele unor cuvinte rostite, cu valoare stilistica (Ne-mer-ni-cu-le!)
4. Serveste la atasarea unor sufixe si prefixe (ex-ministru, poe-esc)
5. Uneste cuvintele compuse sau elemente ale acestora: mai-mult-ca-perfect
6. Uneste componentele unor locutiuni: calea-valea
7. Uneste componentele unor substantive denumind un grad de rudenie sau relatii sociale insotite de un adjectiv posesiv (cu sau fara apocopa):mama-ta / ma-ta, sora-ta / sor-ta, stapana-sa, taica-su / ta-su.
8. Leaga articolul hotarat enclitic sau desinenta de cuvinte greu flexionabile, in cazul:
   a) numelor literelor si sunetelor:x-ul, x-uri;
   b) substantivelor provenite din numerale cardinale notate cu cifre: 10-le, 11-le;
   c) imprumuturilor si numelor de locuri a caror finala prezinta deosebiri intre scriere si pronuntare: acquis-ul, Bruxelles-ul; IMPORTANT: Se recomanda atasarea fara cratima a articolului sau a desinentei la imprumuturile – chiar neadaptate sub alte aspecte – terminate in litere din alfabetul limbii romane pronuntate ca in limba romana: boardul, boardurile, clickul, clickurile, trendul, trendurile
9. Cratima leaga formatii de cuvinte -lea, -a, la numeralele ordinale si -ime la numeralele fractionare de numeralele cardinale corespunzatoare scrise cu cifre (cifre romane sau arabe): al XI-lea, a 11-a, 14-imi;
10. Cratima mai marheaza omiterea unei secvente din interiorul cuvantului in abrevierile discontinui: ad-tie, d-ta, P-ta, pentru administratie, dumneata, Piata;
11. Se pastreaza in abrevierile compuse scrise cu cratima: lt.-maj., N-V, S-E pentru locotenent-major, nord-vest, sud-est;
12. Cratima mai poate lega unele interjectii identice, repetate accidental: bla-bla-bla, cioc-cioc-cioc, hai hai, ham-ham;
13. De asemenea mai poate lega cuvinte care se repeta identic: doar-doar, foarte-foarte, mai-mai, prea-prea sau cu unele modificari incet-incetisor, singur-singurel;

În limba româna, ca semn de punctuaţie, cratima (liniuţa de unire sau de despărţire) se foloseşte:

a) În repetiţii, când cuvântul repetat (substantiv, adjectiv, adverb, interjecţie) formează o unitate:

b) În interiorul unor expresii formate din două substantive, un substantiv şi un adverb, din două adverbe sau in două interjecţii, de exemplu: calea[-]valea, câine[-]câineşte, ici[-]colo, nitam[-]nisam, talmeş[-]balmeş, târâş[-]grăpiş, trosc[-]pleosc Ietc.

c) Cratima se foloseste intre două numerale, pentru a arăta că indicaţia numerică e aproximativă:

d) Între cuvinte care arată limitele unei distanţe, ale unui interval de timp:

Gânduri [-] gânduri… treceau prin cugetul lui Dănilă. GALACTION, O. I 167

La început nu văcu nimic, apoi încet [-] încet începu să vadă. GALACTION, O. I 322

He [-] he [-] he [-] he ! că bune tinereţe ai mai avut! SADOVEANU, D. Î 203

Notă: În această situaţie este posibilă şi folosirea virgulei:

Începu a se strânge în cete, cete şi a se întreba unii pe alţii ce să ceară. NEGRUZZI, I 154

Pe cer nouri: ici [-] colo clipesc stele. SADOVEANU, O. VI 282

Numai când silea pe Sultănica să mestece doi [-] trei dumicaţi, se socotea în rai. DELAVRANCEA, S 50

Notă: În această situaţie este posibilă folosirea virgulei:

Ce focul, bade, te ţine
De nu vii seara la mine
Batăr la două [,] trei zile?

JARNIK-BÂRSEANU, D 237

Şoseaua Bucureşti [-] Ploieşti.

Perioada 1 ianuarie [-] 31 martie.

1 [-] 250 km.

E bine să se scrie orele 14 [-] 16 sau între orele 14 şi 16. Formula între orele 14 [-] 16 este greşită.

Punctul in punctuatia limbii romane

Punctul din punctuatia limbi române marchează o pauza care se face în vorbire între propoziții sau frazele independente ca înțeles.

Punctul se foloseste la sfârșitul unor fraze de cuvinte sau expresii și propoziții independente, grupuri de cuvinte sau cuvinte izolate care echivalează cu propoziții independente și după care vorbirea nu mai continuă.

In cele ce urmeaza veti vedea cateva exemple concludente pentru folosirea corecta a punctului in exprimarea scrisa cat si vorbita din limba romana.

Săniile proniră iar încet [.]¹ Frigul creștea o dată cu lumnina [.] Printre grămezi de nouri, se vedea luna în aburi violeți [.] SADOVEANU, D.Î. 238;

Sfântul Petrea întrebă dinăuntru:
- Cine-i acolo?
- Eu [.]
- Cine eu?
- Eu [.] Ivan [.]
- Și ce vrei?
- Tabacioc este?
- Nu-i [.]
-Votchi este?
- Nu-i [.]
-Femei sunt?

- Ba [.] CREANGĂ, P. 308

Punctul apare uneori și înaintea propozițiilor, cuvintelor sau a frazelor de cuvinte independente introduse prin conjuncția “și”, când aceasta nu are rolul ei obișnuit de conjuncție coordonatoare, ci sugerează succesiunea neîntreruptă a unor acțiuni. (Cu acest rol conjuncția și apare mai ales în stilul narativ.)

Domnița i-a dat cuvântul că așa are să fie [.] Și a venit și ziua nunții. GALACTION, O. I 173

Notă: Unii scriitori, spre a reproduce un anumit fel de a vorbi în care se fac pauze după fiecare propoziție, fragmentează fraza, punând punct după fiecare dintre propozițiile care o compun. Prin acest pocedeu se dă o mai mare importanță fiecărui membru al frazei, accentuându-se nuanța de independență.

Fărâmițarea frazei cu ajutorul semnului ortografic punct, în limba româna, apare atât în cadrul coordonării, cât și în cadrul subordonării.

În cazul coordonării, poate fi fragmentată fraza formată din două propoziții principale:

a) Bravo! răcniră mesenii din toate părțile, bătând din palme [.] Iar Zamfirița râdea înveselită lângă mine. SADOVEANU, O. III 97

sau din mai multe propoziții subordonate de același fel, care depind de aceeași regentă:

b) Eu mă duc așa cu nevasta asta[.] Să-i țin de urât[.] Să-i arăt unde-i casa comunei[.] Să aibă și ea un avocat ș-un martor. SADOVEANU, B. 190.

Punctul se mai poate folosi pentru orice subordonată care poate fi separată de regenta ei:

Uniți-vă pentru înfrățire și pace[.] Ca să aibă în sfârșit răgaz neamurile să-și aducă fiecare tributul de bine la progresul umanității. SADOVEANU, E. 32.

Punct din punctuatia limbii romane se folosește în următoarele situații:

Se pune punct după propoziții enunțative:

a)            independente:
Era liniște împărătească[.] GALACTION, O.I 167;

b)           două fraze alcătuite din propoziții enunțiative care se găsesc în raport de coordonare:

El sări din căruță, desprinse caii de pe lături și plecă spre mulțime[.] SLAVICI, O.I 215

c)            două fraze formate din propoziții enunțiative care se află în raport de subordonare:

Ca să nu mai rămâie repetent și anul acesta, mam-mare, mamița și tanti Mița au promis tânărului Goesă-l ducă-n București[.] CARAGIALE, O. I 267

Punctul se pune la sfârșitul unei propoziții optative din limba romana sau la sfârșitul unei fraze de cuvinte alcătuite din propoziții dependente de o optativă, când tonul vorbirii nu este exclamativ:

Floricica macului,
jelui-m-aș și n-am cui[.] TEODORESCU, P.P. 279

După propozițiile dubitative enunțiative:

Vor fi fost fericiți în țara lor[.] SADOVEANU, N.P. 146

Punctul se pune, de asemenea, la sfârșitul unei propoziții imperative sau al unei fraze dependente de o imperativă, când acestea sunt rostite pe un ton neutru, care le atenuează caracterul imperativ:

Uracți în vârfuri de catarg
Și puneți steagul de plecare[.] MACEDONSKI, O.I 59;

Spune-ne povestea cu împăratul Măzăreanu[.] SADOVEANU, O, VIII 398;

Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund,
Unde prisoa cea de brazde
Crengi plecate o ascund[.] EMINESCU, O.I 75.

Punctul se pune la sfârșitul unei fraze din limba româna, alcătuite dintr-o propoziție exclamativă urmată de propoziții subordonate – întrucât până la sfârșitul frazei tonul exclamativ se pierde:

Ce n-aș fi dat să mă lase profesorii în pace, ca să învârtesc degetele mari, unul împrejurul celuilalt, din ce în ce mai repede, din ce în ce mai încet, după cum lecția curgea mai repede sau mai pe gânduri[.] DELAVRANCEA, H.T. 55

Punctul se pune la sfârșitul unei propoziții interogative indirecte:

Tata a întrebat însă câte exemplare vom trage[.] CAMIL PETRESCU, P. 197

Notă: Unii scriitori pun câteodată punct și după o frază în interiorul căreia se găsește o propoziție interogativă directă:

Codrule, codruțule
Ce mai faci, drăguțule,
Că de când nu ne-am văzut
Multă vreme au trecut
Și de când ne-am depărtat
Multă lume am îmblat[.] EMINESCU, O. I 123

Punctuatia aceasta e justificată de faptul că intonația interogativă a propoziției Ce mai faci, drăguțule? se pierde până la sfârșitul frazei. Cele patru propoziții care urmează sunt rostite pe un ton enunțiativ și, ca atare, e firesc ca după ele să se pună punct.

În ceea ce privește punctuația grupurilor de cuvinte, a propozițiilor și a frazelor care se află în paranteză, se disting două situații:

a)            Când paranteza intervine la sfârșitul unei propoziții sau fraze, punctul se pune după paranteză.

Numeralul cardinal își păstrează totdeauna articolul posesiv: a cincea sesiune, sesiunea a cincea (nu sesiunea cincea) [.]

b)           Când o propoziției sau o frază se află în întregime în paranteză, punctul se pune în interiorul parantezei:

Unele substantive au o formă deosebită și pentru vocativul singular: în –e substantivele masculine și în –o substantivele feminine. (Alteori însă forma de vocativ este identică cu cea de nominativ-acuzativ: frate, mamă[.])

Nu se pune punct după titlurile de cărți sau reviste, de opere literare, muzicale.

Nu se pune punct nici după formulele de adresare (în scrisori, cuvântări etc.); în asemenea formule, substantivele fiind în cazul vocativ, după ele se folosește virgula sau semnul exclamării.

Se foloseste punctul după următoarele abrevieri: abrevierile formate din prima literă de la începutul cuvântului (O[.]N[.]U[.], S[.]U[.]A[.]), precum și cele formate din prima silabă a cuvântului plus consoana sau grupul de consoane cu care începe silaba a doua (cap[.] pentru capitol, op[.] cit[.] pentru opera citată).

În aceste cazuri, punctul nu mai este semn de punctuație, deoarece nu marchează o pauză. El este un semn ortografic, pus în locul mai multor litere care nu se scriu.

Nu se pune punct după abrevierile formate din prima și ultimile litere ale cuvântului (d-ta), nici după abrevierile ca Tarom, Romarta, pentru că ele s-au asimilat substantivelor.

Fara punct se scrie si simbolurile si prescurtările în chimie, fizică, matematică (O, H, km, l, kg), ca și punctele cardinale (N, S, V, E), conform tradiției.

Scrierea cu majuscula în limba româna

Majuscula este litera (din alfabet sau caracter ortografic) care se folosește pentru a scrie inițiala numelor proprii și ale cuvintelor care începe o frază de cuvinte si aceasta se scrie intotdeauna cu litera mare sau cum mai zicem, cu majuscula

Majuscula se pune în limba româna primua litera din cuvânt (prima litera din alfabet mai precis) al oricărui text; de asemenea, se scrie cu inițială majusculă primul cuvânt după semenele de punctuație care marchează sfârșitul unei comunicări:

1. după punct: Săniile porniră iar încet. Frigul creștea o dată cu lumina. SADOVEANU, D.Î.238;
2. după semnul întrebării: Ce să fac? la musteriu cu cioburi de sticlă nu putea merge. Să fugă? Unde să se duc? Să se-ntoarcă la provălie!… CARAGIALE, O.I.133;
3. după semnul exclamării: Patria mă cheamă! Nu mai pot sta un moment! … Plec!!! CARAGIALE, O. VII 114;
4. după două puncte:

- când începe vorbirea directă: Dl. Goe este foarte impacientat și cu ton de comandă, zice încruntat: -Mam-mare, de ce nu mai vine? CARAGIALE, O.I 267;

- când începe un citat: Deschise cartea și citi: „Omul cu nevoile lui stă în centru atenției noatre”;

1. după punctele de suspensie: Aici nu-i nevoie de baba Anița… Noroc să deie Dumnezeu! SADOVEANU, O.I 49

Nota1: După semnul întrebării, după semnul exclamării, după punctele de suspensie și după două puncte, când acestea nu marchează sfârșitul propoziției, primul cuvânt se scrie cu inițială mică sau minuscula (prima litera din alfabet).

Nota2: Se scrie în limba româna de obicei cu inițială majusculă primul cuvânt al fiecărui vers, indiferent de punctuație.

Se scriu în limba româna cu inițială majusculă numele de persoane, pseudonimele și poreclele.

Notă: Articolul și particulele numelor propii strine se scriu de obicei cu inițială mică: bei, de, der, el, la, von etc; când acestea sunt incluse în nume, se scriu cu inițială majusculă: La Fontaine, Mac Donald, O’Hara, San Dyck. De regulă, numele de persoană se reproduc așa cum sunt scrise de purtătorii lor.

La numele chinezești, numele individual de persoană format din două silabe se transcrie într-un singur cuvânt: Li Daibo, Guo Morno. Numele de persoană coreene, vietnameze, birmaneze și indoneziene se scriu cu inițială majusculă la toate particulele compnente: Aung Con, Kode Hmeng, U Nu Ko Tun, U Nu Mung.

Numele de personaje literare, când se folosesc pentru a denumi tipuri omenești corespunzătoare, se scriu cu inițială mică: donjuan, gobseck, harpagon etc. În aceeași situație sunt și numele de ființe mitice, când se folosesc ca nume comune: elfi, iele, nimfe, rusalce, satiri, troli etc.

De asemenea, se scriu cu inițială mică numele unor obiecte, mașini, invenții etc. care au for denumite cu numele inventatorului sau al creatorului lor: ford (limuzină), ohm (unitate de măsură).

Se scrie în limba româna cu inițială majusculă primul cuvânt al formulelor de politețe de tipul: Domnia sa, Excelența voastră, Măria ta etc.

Denumirile funcțiilor de stat, politice și militare se scriu cu inițială mică: deputat, domn(domnitor), general, han, ministru, pașă, președinte, prim-ministru, rege, secretar, senator, șah, voievod, vodă etc.

Notă: Se scriu cu inițială majusculă cuvintele de acest tip care intră în compunerea unor nume propii de persoane: Ali-Pașa, Negru-Vodă.

Titlurile oficiale și onorifice, numele ordinelor și medaliilor de stat se scriu cu inițială majuscula la toate cuvintele care intră în compunerea lor (cu excepția cuvintelor ajutătoare): Meritul Științific, Ordinul „Mihai Viteazul”.

Majuscula se foloseste pentru numele propii mitologice și religioase: Alah, Buda, Cristos, Dumnezeu, Iehova, Jupiter, Scaraoțchi, Venera, Zeus etc. De asemenea, numele personajelor de basm: Baba-Cloanța, Dioscurii, Făt-Frumos, Grațiile, Parcele, Sfarmă-Piatră etc.

Majuscula  în limba româna este folosita la scrierea numele propii date animalelor: Azor, Grivei, Ursu (câini), Murgu, Zefir (cai), Joian, Plăvan (boi).

Majuscula (prima litera din alfabet) se foloseste pentru scrierea numele aștrilor și al constelațiilor: Calul-Mare, Marte, Venus etc.

Notă: Luna, Pământul și Soarele se scriu cu inițială majusculă când sunt considerate nume propii de aștri.

Majuscula se foloseste pentru scrierea de nume geografice și teritorial-administrative la toate cuvintele componente (în afară de cuvintele ajutătoare): Capul Bunei Speranțe, Capul Verde, Dardanele, Delta Dunării, Marea Albă, Marea Egee, Marea Mânecii, Marea Neagră, Munții Pădurea Neagră, Munții Apuseni, Carpații Orientali, Carpații Meridionali, Oceanul Înghețat de Nord, Pamir, Țara Oașului.

Majuscula se foloseste si cand dam nume generice deal, fluviu, insulă, lac, munte, peninsulă, râu, vale etc., când nu fac parte din denumire, se scriu cu inițială mică: fluviul Dunărea, râul Jiu, râul Olt etc.; dar: Balta Albă (lac și localitate), Dealul Spirei, Capul Rediului (sat).

Majuscula se foloseste in denumirile oficiale ale satelor si se scriu cu inițială mare sau majusculă la fiecare cuvânt (cu excepția celor ajutătoare) care intră în componența lor: Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, Republica Populară Democrată Coreeană, Statele Unite ale Americii.

Notă: Se scriu în limba româna cu inițială mică (litera din alfabet) numele punctelor cardinale: est, vest, sud, nord (răsărit, apus, miazăzi, miazănoapte); când au sensul de toponimice, acestea se scriu cu majusculă:

Tu te lauzi ca Apusul înainte și s-a pus?…

Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?

EMINESCU, O.I 147

Majusculele sunt folosite si la scrierea abrevierile punctelor cardinale .

Denumirile evenimentelor se scriu cu inițială majusculă la toate cuvintele, cu excepția celor ajutătoare: Comuna, Reforma, Renașterea, Unirea Principatelor etc.

Notă: Denumirile epocilor istorice și geologice care nu au semnificația unor evenimente se scriu cu inițială mică: antichitatea, capitalismul, evul mediu, feudalismul, lumea antică, mezozoicul, paleozoicul etc.

Se scriu în limba româna cu inițială majusculă toate cuvintele, cu excepția celor ajutătoare, din denumirile sărbătorilor (calendaristice, naționale etc.): Anul Nou, Întâi Mai/ 1 Mai, Ziua Victoriei, Ziua Internațională a Femeii etc.

Denumirile oficiale ale organelor și organizațiilor de stat și politice, naționale și internaționale, ale întreprinderilor, instituțiilor și organizațiilor de masă se scriu cu inițială majusculă la toate cuvintele care intră în componența lor, cu excepția cuvintelor ajutătoare: Guvernul României, Parlamentul României, Marele Hural Popular, Adunarea Națională Franceză, Camera Lorzilor, Camera Comunelor, Facultatea de Limba și Literatura Română, Institutul de Economie Mondială, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Muzeul Literaturii Române etc.

Nota1: Abrevierile numelor de instituții în limba româna se scriu de asemenea cu majusculă: R.A.T.B (Regia Autonomă de Transport- București).

Nota2: Se scriu în limba româna cu inițială mică denumirile organelor politice și administrative când au valoarea de nume comun.

Numele de popoare se scriu cu inițială mică (litere mici din alfabet): american, francez, român etc.

Majuscula se mai foloseste pentru scrierea de titluri ale publicaților numai la primul cuvânt: România liberă (ziar).

Majuscula în limba româna se poate folosi în scopuri stilistice, când autorul vrea să scoată în evidență anumite cuvinte, persoane, idei etc.

Scrierea cuvintelor compuse în limba româna

În limba româna se scriu despărțite urmatoarele cuvinte care folosesc litere din alfabet:

1. Prepozițiile compuse: de la, de lângă, de peste, de după, de prin, de pe, de către, de sub, pe la, pe lângă, pe sub, de pe la, de pe lângă etc.
2. Locuțiunile prepoziționale: din cauza, față de, de față cu, din susul etc.
3. Locuțiunile conjuncționale: ca și cum, pentru ca să, cu toate că, din cauză că, pentru că, de când, de pe când, până unde, până pe unde, ori de câte ori, după cum etc.
4. Locuțiunile adverbiale: cu anevoie, de jur împrejur, până una alta, pe de o parte, de pe altă parte, pe ici pe colo, de dimineață, de afară etc.
5. Numele propii de localități compuse dintr-un substantiv urmat de un adjectiv, de un alt substantiv în genitiv, de un substantiv sau adverb cu prepoziție: Baia Mare, Gura Humorului, Bolintinul din Deal, Crăciunelul de Sua etc.

În limba româna se scriu cu cratimă (liniuță de unire):

1. Substantivele comune compuse din două substantive în nominativ: câine-lup, zi-muncă, vagon-cisternă, mașină-unealtă, meșter-lăcătuș, redactor-șef etc.
2. Substantivele comune compuse dintr-un substantiv și un adjectiv care precedă sau urmează substantivul: bună-credință, bună-cuvință, argint-viu; dintr-un substantiv în nominativ și un substantiv în genitiv: floarea-soarelui, gura-leului etc; din două substantive legate prin prepoziție: buhai-de-baltă, drum-de-fier etc., atunci când părțile morfologice își păstrează individualitatea morfologică (bunei-cuviințe, bunei-credințe, drumul-de-fier etc.).
3. Nume propii de localități compuse din două substantive în nominativ: Broșteni-Deal, Popești-Leordeni etc.
4. Substantive compuse din verb + substantiv sau substantiv + verb: târâie-brâu, pierde-vară, gură-cască, Sfarmă-Piatră, Strâmbă-Lemne etc.
5. Adjective compuse din două adjective întregi, cu sau fără vocală de legătură: literar-muzical, tehnico-științific (inclusiv din două adjective-nume de culori sau dintr-un adjectiv-nume de culoare și unul care arată nuanța: roșu-portocaliu, roșie-vânătă, galben-deschis, roșu-aprins)etc.; dintr-un adverb șu un adjectiv: așa-zis, sus-numit etc.; dintr-un substantiv și un adjectiv: nord-american, sud-american, vest-german etc.; din nouă adjective-nume de popoare sau numai dintr-o temă și un adjectiv de acest fel: englez-francez, franco-elvețian etc.

Notă: Adjectivele dacoromân, istroromân, macedoromân, meglenoromân se scriu într-un cuvânt în limba româna.

1. Prepoziția compusă de-a din locuțiuni ca: de-a berbeleacul, de-a binelea, de-a bușilea, de-a curmezișul, de-a dreapta, de-a dreptul, de-a dura, de-a gata, de-a latul, (cu) de-a sila, de-a pururi și din numele de jocuri de-a puia-gaia, de-a uliul și porumbeii etc.

Notă: Se scrie însă (cu) de-amănuntul (de-amănântul fiind simțit ca format din amănunt).

1. Locuțiuni adverbiale formate din adjectivul demonstrativ astă cu sensul „imediat precedentă” + substantiv: astă-vară, astă-primăvară, astă-noapte, astă-toamnă, astă-iarnă etc.
2. Locuțiuni adverbiale formate din prepoziția după și un substantiv: după-amiază, după-prânz etc.

 În limba româna se scriu într-un cuvânt următoarele categorii de cuvinte:

1. Pronumele, adjectivele și adverbele nehotărâte formate cu ori-, oare-, fie-: oricine, orice, oricare, oricând, oricum, oricât, oriunde etc., oarecine, oarece, oarecare, oarecând, oarecum, oarecât, oareunde etc., fiecare, fiece, fiecine etc., orișicine, orișice, orișicum, orișicât, orișiunde etc., fieștecare etc., oareșicare, oareșicum etc.

Notă: În limba româna se scrie însă: ori de câte ori, ori cu cine, ori de unde.

1. Prepozițiile, conjuncțiile și adverbele compuse în care fuziunea părților componente e de mult desăvârșită: înspre, dinspre, despre, împotriva, împrejurul, înăuntrul etc., așadar, întrucât, fiindcă etc., dincolo, astfel, deasupra, alaltăieri, alaltăseară, astăzi, bunăoară, dedesubt, dinainte, dinapoi, dincoace, dindărăt, încpace, încolo, încotro, înăuntru, pretutindeni, câteodată, demult (în locuțiunile de demult, mai demult), deocamdată, deseară, deunăzi, niciodată, vreodată, totdeuna, uneori, alteori („odată, odinioară”, spre deosebire de alte ori „alte dăți”), devreme, laolaltă, deopotrivă, înadins, dinadins etc.
2. Substantivele compuse în care părțile componente nu-și păstrează individualitatea morfologică: audiovizual, bunăvoință, bunăstare, Câmpulung, untdelemn (Gen.-Dat. art. bunăvoinței, bunăstării, Câmpulungului, untdelemnului) etc.
3. Adjectivele compuse aparținând terminologiei tehnice, formate dintr-unul sau mai multe elemente care nu există independent în vorbire și unul care există și independent: balneoclimatreic, electromagnetic, electromecanic, electrotehnic, gastrointestinal, otorinolaringologic etc.