Deci, să nu exagerăm în folosirea cuvântului „deci”

„Deci” era anul de grație 2001 când l-am cunoscut pe domnul A. (nu dau nume, să nu iasă vorbe), profesorul meu de Fizică. Interesant om, n-am ce zice, și un excelent pedagog, dar avea un defect: folosea cuvântul „deci” la fiecare a doua sau a treia propoziție.

deci¹ conj. (exprimă un raport conclusiv) prin urmare, așa dar, în consecință: el a hotărât deci primejdie luminatului duce. SAD. [De² + aici].

– conform „Dicționarului universal ilustrat al limbii române”, vol.3 (clopoțel – doinitor)

„Deci”, a fost amuzant o perioadă, mai ales când pe ultimele pagini ale caietului de fizică mâzgăleam câte un x pentru fiecare „deci” folosit, iar la sfârșitul orei făceam calculul, dar după un timp a devenit agasant și obositor, mai ales când paginile cu x-uri au început să depășească paginile cu notițe luate la clasă.

De atunci am întâlnit multe persoane cu acest tic verbal – chiar și eu, trebuie să recunosc, l-am folosit o perioadă exagerat de des – dar la nivelul domnului A. nu s-a ridicat nimeni.

„Deci”, morala poveștii, haideți să nu exagerăm cu „deci”…